Teotihuacan, Mexic

Orasul zeului Quetzalkoatl denumit ulterior, Orasul Zeilor, este situat la 50 de kilometri distanta de orasul Mexico City. Dezvoltarea si decaderea Imperiului Teotihuacan coincide cu istoria Imperiului Roman (600 i.H – 650 d.H).Cateva orase din lume au fost considerate ca merita sa locuiasca zeii  in ele.

Teotihuacan este unul dintre orasele divine. Acest lucru se rasfrange din toate constructiile ramase pana astazi.

Aztecii il numeau „Locul unde oamenii devin zei” si aceasta denumire exprima impresia puternica creata de templele fara numar de la Teotihuacan sau de cele doua mari piramide, a Soarelui si a Lunii, care rivalizau cu piramidele din Egipt.

De la inceputul erei crestine si pana in 750 Teotihuacan, cu o suprafata mai intinsa decat cea a Romei imperiale, a fost cel mai mare centrul religios din vechiul Mexic. Chiar si in secolul al XlV-lea, la sute de ani dupa decaderea orasului, aztecii, care pe atunci ocupau Valea Mexicului, il considerau un loc sacru si isi ingropau conducatorii acolo.

Orasul acoperea o suprafata de 30 de kilometri patrati, avea in jur de 2000 de constructii, din lemn si piatra, pentru cei 200 000 de locuitorii si era cel mai mare oras din lumea acelor vremuri. Cea mai mare parte a locuitorilor, se presupune ca, erau agricultori.

Orasul este prezent si in legendele aztecilor. Ei credeau in patru creatii succesive sau „sori”, lumile respective fiind distruse pe rand de luptele dintre zeii care simbolizeaza pamantul, focul, aerul si apa. La sfarsitul „celui de-al patrulea soare”, zeii s-au adunat pe intuneric la Teotihuacan pentru a hotara care din ei urmeaza sa se arunce in flacarile focului ritual pentru a deveni al cincilea soare. In cele din urma Nanahuatzin a sarit in flacari si a devenit noul soare, redand oamenilor lumina.

Teotihuacan nu a fost un simplu centru de ceremonii. La apogeul dezvoltarii sale, in jurul anului 500 d.Hr. era cel mai mare oras – o mareata metropola de 200 de mii de locuitori. Cum nu s-a gasit nici un document scris, pentru a obtine informatii despre aceasta civilizatie odata infloritoare, istoricii au fost nevoiti sa se bazeze pe ruinele monumentelor, fresce deteriorate, statuete, vase si alte marturii de natura materiala, la care s-au adaugat legendele aztecilor.

Societatea din Teotihuacan era impartita in grupuri distincte: rege, nobili (putini la numar), razboinici, negustori (privilegiati), preoti, functionari, oameni liberi, serbi si sclavi. Mestesugurile infloreau, iar printre artizani se numarau lucratori in diverse materiale, precum scoici, jad, piele, onix si obsidian – o roca vulcanica sticloasa folosita pentru confectionarea uneltelor si a armelor in asemenea masura, incat era pentru vechii locuitori ai Mexicului echivalentul otelului.

Arhitectura monumentala si planul orasului arata ca acesta a fost proiectat de arhitecti de geniu, care aveau o viziune unitara. Constructiile erau amplasate conform unei grile geometrice astfel, incat pana si raul fusese deturnat din matca sa pentru a se respecta planul. Artera principala, Calea Mortilor, lega piata si asa-numita Citadela din capatul sudic, de marile piramide, a Soarelui si a Lunii, din nord. De-a lungul drumului se inaltau sanctuare, piramide, temple si portice.

Palatele inaltilor demnitari erau cu etaj si de un lux uluitor. Casele celor mai instariti erau din piatra si mortar si unele erau decorate cu fresce infatisand animale si diferiti zei, executate in nuante vii de albastru, verde, rosu si galben. Locuintele marii majoritati erau foarte rudimentare: colibe acoperite cu stuf, cu pereti din trestie si lut. Mobilierul era in toate cazurile reduse la minim.

Indiferent de cat de primitive sau luxoase erau locuintele, erau prevazute obligatoriu cu o constructie pentru baia zilnica ce avea un rol triplu: igienic, terapeutic, dar in primul rand religios, de purificare rituala inaintea unor ceremonii.

Aztecii din toate clasele sociale se sculau inainte de rasaritul soarelui cand, din Marele Templu, incepea sa bata toba de lemn. Primul lucru facut era baia de aburi, apoi spalarea cu radacini de sapunarita.

„Lumea de dincolo” era imaginata ca fiind compartimentata in trei salasuri diferite: primul pentru mame moarte la nastere, cei sacrificati si cei morti in lupte (in cer), al doilea pentru cei inecati, fulgerati sau morti de boli grele (pe pamant) si al treilea pentru cei morti de moarte buna (pe alt taram). Cadavrul era ars pe rug impreuna cu diferite obiecte funerare. In cazul persoanelor instarite se sacrificau si sclavi. Cenusa se pastra in urna in casa familiei, care ii celebra memoria, aducandu-i ofrande timp de mai multi ani.

Teotihuacan a inceput sa se dezvolte in mod notabil spre sfarsitul primului mileniu i.Hr. Motivele sunt diverse: era asezat intr-o vale foarte fertila, se afla la rascrucea rutelor comerciale, era unul dintre cele mai importante centre de exploatare a obsidianului si statutul de loc sacru al orasului atragea un mare numar de pelerini.

Din departare, vizitatorii vedeau un munte inaltandu-se spre cer. Acesta era piramida Soarelui, care a ramas pana in secolul nostru una din cele mai mari constructii din cele doua Americi. Cu o inaltime de 63 de metri cu laturi de 225 de metri, suprafata la baza era comparabila cu cea a Marii Piramide a lui Khufu de la Gizeh.

Structura uriasa a fost ridicata in primele secole d.Hr. pe un loc considerat dinainte sacru, caci in 1971 arheologii au descoperit dedesubt o constructie subterana constand dintr-un coridor lung, cu patru incaperi dispuse in forma de lobi, ca un trifoi cu patru foi, cu o codita lunga. Diferite cioburi de vase aratau ca locul fusese folosit ca un sanctuar subteran, posibil cu secole inainte de a se fi ridicat constructia de deasupra.

Inaltandu-se in platforme suprapuse ce descresc in dimensiuni, Piramida Soarelui seamana mai mult cu un zigurat decat cu o veritabila piramida cu fete netede. Pe fatada masiva se inalta o scara ce duce pana in varf, unde pe vremuri se afla un templu. Aici se aduceau arderi de copal (rasina din diverse plante tropicale) si alte ritualuri.

Comments

comments