Ştiinţă şi Religie

Războiul de exterminare
Era anul 1633, la Roma. Înaintea marelui inchizitor stătea un dosar gros. Acuzatul era Galileo Galilei. Încă din 1543, cu aproape 100 ani în urmă, ereticul Nicolaus Copernicus formulase „modelul heliocentric” pentru sistemul nostru planetar; iar în 1619, un alt eretic, Johannes Kepler, îl întărise prin lucrarea sa magistrală, „Armonia lumii”.

Galileo n-aducea nimic nou, decât calcule. Totuşi, foarte puţin a lipsit ca rugul să fie aprins. În schimb, Galileo avea să rămână sub arest la domiciliu până la moarte (1642). Biserica, împărăteasa evului mediu, se deprinsese să calce în picioare, cu autoritatea ei absolută, ştiinţa

Dar vânturile şi-au schimbat direcţia. Era 30 iunie, 1860. Sala muzeului din Oxford gemea de lume. Episcopul universităţii, Samuel Wilberforce, urma să se confrunte cu „boldogul” lui Charles Darwin, evoluţionistul Thomas Huxley. Episcopul începu cuvântarea lui în trombă şi „de sus”. Lumea, inspirată de un duh de libertate, era favorabilă cavalerului raţiunii. Când îi veni rândul, Huxley şarjă tiradă după tiradă… În uralele mulţimii, împărăteasa de demult, religia, se încovoia sub loviturile copilului teribil, ştiinţa.

Peste alţi 65 ani, pe o vreme la fel de caniculară (10 iulie 1925), într-un act disperat, braţul legii este chemat în apărarea Religiei. Dascălul John Scopes fusese dat în judecată pentru predarea evoluţionismului într-un liceu din orăşelul Dayton, Tennessee, USA. Pentru că miza era epocală, doi dintre cei mai vestiţi oameni ai epocii (avocatul Clarence Darrow, apărător al evoluţionismului, şi fostul candidat la preşedenţia SUA, William Bryan, ca acuzator al lui) aveau să se implice în ultima confruntare deschisă dintre ştiinţă şi religie. Mica sală a tribunalului ameninţa literalmente să se prăbuşească sub picioarele celor peste 1.000 de cetăţeni, îmbulziţi să asiste la ceea ce avea să se cheme „Procesul maimuţelor”. După 10 zile, jurnalele din America au detonat vestea: ştiinţa a triumfat!

Ştiinţă2, sau religie? Pentru lumea de azi a devenit axiomatică părerea că ştiinţa şi religia sunt două domenii inamice, ireconciliabile. Pentru care motiv? Amândouă se pretind a fi „deţinătorul adevărului”; „unica sursă de cunoaştere”; „criteriul final”. Amândouă pretind autoritatea supremă. Şi cum nu încap două picioare într-un pantof, nici două săbii în aceeaşi teacă, războiul de exterminare e de aşteptat să ţină până la dispariţia uneia din două.

Este conflictul autentic?

Existenţa unor savanţi celebri dar şi buni creştini m-a determinat să-mi pun întrebarea: este conflictul dintre ştiinţă şi religie autentic, sau fals?

După calculul probabilităţii, există doar patru alternative.

Pentru cazurile 1 şi 2: dacă una din ele ar fi Adevăr iar cealaltă Minciună, (şi invers) conflictul ar fi categoric autentic: e lupta adevărului contra minciunii. Dacă (pentru cazul 3), ambele ar fi Minciună, conflictul ar fi la fel de autentic, ambele minciuni luptând pentru credibilitate. Dar dacă ambele ar fi Adevăr, atunci conflictul ar fi cu totul fals.

Concluzia la care am ajuns treptat este că acest conflict dintre Ştiinţă şi Religie, în fond e cu totul fals; şi totuşi, într-o măsură impresionantă, e autentic. Sună paradoxal? Să lămurim enigma.

Ştiinţa – ce este ea.

Ştiinţa este suma ordonată (sintetizată) a informaţiilor despre „maşinăria naturii”, despre cauzele şi procesele ei naturale. În funcţie de domeniul studiat, există diferite ştiinţe: fizica, chimia, astronomia… sau biologia, genetica, ecologia…

Pentru că ştiinţa vrea să cunoască cât mai exact structurile naturii şi mecanismele ei, ea nu are în vedere decât „faptele ştiinţifice”. Un „fapt ştiinţific” este cel care poate fi repetat şi măsurat (de ex: căderea unui obiect, vibraţiile unui corp elastic, coagularea sângelui, etc…)

Acum, când omul de ştiinţă studiază „faptele ştiinţifice”, el urmăreşte în mod special regularitatea lor, ca să ajungă să descopere „legi ştiinţifice”. Aceste legi definesc modul în care se petrec lucrurile în mod normal, precum şi relaţia de „cauză şi efect” care există între lucruri.

Dar „faptele ştiinţifice” şi „legile” nu sunt de ajuns. Savantul arde de curiozitate să găsească şi o explicaţie, un răspuns la toate „de ce?”-urile. Spre exemplu, pe aragaz clocoteşte o oală cu apă. De ce? Aparent: pentru că focul de sub oală a ridicat temperatura apei la pragul de fierbere. Dar de ce a ajuns apa în oală şi oala pe foc? La acest „de ce”, natura tace. Natura furnizează fapte, nu şi explicaţii. Ştiinţa poate, de exemplu, să constate moartea unei persoane şi cauza decesul: otrăvire cu cianură. Dar cine şi de ce a comis crima? Pentru aceste întrebări, savantul trebuie să recurgă la imaginaţia sa.

În acest punct am ajuns la o primă mare descoperire: că, pe lângă „fapte” şi „legi ştiinţifice”, savantul mai are nevoie şi o „schemă explicativă”, pe care o găseşte… în propria sa minte.

Da, ştiinţa se bazează pe observare şi experimentare. Dar ştiinţa nu se limitează doar la atât. Scopul ei mai înalt este să integreze informaţia respectivă într-un sistem explicativ despre lume, sistem pe care savantul o are în mintea lui. Astfel, aşezând (1) observaţii şi experimente, împreună cu (2) legi ştiinţifice, într-o (3) schemă explicativă izvorâtă din mintea lui, savantul ajunge să formuleze o „teorie ştiinţifică”. În acest fel, ştiinţa furnizează o tentativă de „carte tehnică a lumii”, după explicaţiile sugerate de savanţi.

Ştiinţa – ce nu este!

Pentru tatăl meu – fire materialistă – ştiinţa era o „Biblie” care lămurea toate tainele şi care cuprindea toate răspunsurile. În realitate, ştiinţa nu se ocupă cu toate laturile existenţei. De aceea nici nu deţine toată cunoştinţa. Există limitări precise care restrâng sfera cunoaşterii ştiinţifice doar la anumite segmente ale existenţei şi care-i conferă un caracter relativ. Să enumerăm aceste limitări:

1. Ştiinţa nu se ocupă decât de „faptele ştiinţifice”. Atunci: este Ştefan cel Mare un „fapt ştiinţific”? Nu, pentru că el nu poate fi nici repetat şi nici măsurat. El este doar un „fapt istoric”3. Ştiinţa nu poate investiga trecutul, pentru că nu-l poate repeta! Faptele trecutului nu pot constitui obiectul ştiinţei exacte4. „Metoda ştiinţifică” e cea care limitează ştiinţa doar la „timpul prezent”.

2. Întrucât savantul este preocupat să identifice legile din natură, el este în mod deliberat orb faţă de toate faptele ce scapă legităţii. Dacă întâlneşte fenomene care nu se încadrează în legile cunoscute de el, le consideră „erori de observaţie” sau „de interpretare” şi le dă la o parte. Ştiinţa, deci, reţine din realitatea faptică doar partea pe care e în stare s-o recunoască, tot aşa cum un magnet nu reţine decât părţile feroase din totalitatea de obiecte existente.

3. A treia limitare se datorează faptului că niciodată ştiinţa nu poate ajunge la adevărul ultim, la adevărul absolut, pentru simplul fapt că însăşi cunoştinţa omului este relativă şi în continuă dezvoltare. Descoperirile de mâine vor pune în balanţă certitudinile ştiinţifice de azi. De exemplu, mii de ani s-a crezut că teoremele geometriei lui Euclid constituie adevărul final, până când matematicianul rus Nicolai Lobacevschi (cca. 1850) şi ardeleanul Janos Bolyai au identificat geometria ne-euclidiană care depăşeşte sfera de aplicaţie a primeia. Apoi: sute de ani am crezut că principiile newtoniene ale fizicii (mecanicii) sunt universale, până când Einstein a statuat teoria relativităţii… Foarte recent, doi savanţi americani de la reactorul nuclear McMaster, Dr. Henry Schwarcz and Dr. Jack Rink, au răsturnat toate datările paleontologilor, folosind în premieră metoda „Electron Spin Resonance” cu Cobalt 60. Craniul „omului de Java”, evaluat până în prezent la cca. 300.000 ani, a dovedit o vârstă de numai 30.000 ani.5 Informaţia nou achiziţionată remodelează încontinuu hotarele, adesea sistemul, ba chiar şi bazele ştiinţei.

4. A patra limitare, şi cea mai drastică, este cea dată de subiectivismul savantului.

Faptele sunt ca nişte saci goi, care iau forma lucrului pe care îl bagi în ele. Faptul că un autoturism s-a suit pe trotuar şi a dat peste un copac, nu înseamnă încă nimic. În lipsa probelor, faptul depinde de interpretarea lui: fie că şoferul a fost beat; fie că roata a ieşit din presoane; fie că a evitat un copil zburdalnic; fie că şoferul a suferit un infarct…

„Faptul ştiinţific” trebuie interpretat şi el. Dar ca să poată fi interpretat, trebuie să se raporteze la un sistem explicativ. După cum am mai spus-o, omul nu înţelege decât fenomenele care pot avea o semnificaţie pentru imaginea sa despre lume.

Filosoful Immanuel Kant spunea că toată cunoştinţa omenească poartă amprenta propriei structuri a minţii. Că adică omul, ca să poată interpreta faptele, proiectează asupra lor propria sa judecată (concepte, categorii). Iar proiecţia aceasta poate fi de „stânga” sau de „dreapta”.

Ca şi Kant, psihiatrul elveţian Jean Piaget susţinea că toată cunoaşterea umană este de obârşie genetică; că ea depinde de felul în care este construită mintea noastră6. Spre exemplu, Isaac Newton nu găsise nici un fenomen în natură care să evidenţieze mecanismul gravitaţional al atracţiei universale. El a „născocit” ipoteza gravitaţiei, iar modelul lui s-a confirmat în realitate.

Şi aici iese la iveală paradoxul „obiectivităţii” ştiinţei. Deşi savantul porneşte cu intenţia de a „obiectiviza” natura, el o filtrează mai întâi prin simţurile sale (care sunt subiective), prin mintea sa (tot subiectivă), şi apoi prin filosofia sa proprie (şi ea subiectivă).

Oamenii de ştiinţă au impresia că ei descoperă adevărul obiectiv. Dar credinţa lor este greşită. Nimeni nu poate să-şi divizeze personalitatea şi să separe „savantul” de „filosoful” sau „credinciosul” din el.

Imaginea despre lume” – pe care omul o are înainte de a deveni savant – este factorul decisiv care determină orientarea sa spre „stânga” sau „dreapta”, şi consecutiv determină interpretarea faptelor. Această „imagine despre lume” nu este altceva decât „crezul” savantului, un crez care – la urma urmei – e determinat de opţiunea sa fundamental religioasă. Să ilustrez:

În noiembrie 1999, prestigioasa revistă „National Geographic” publica o veste fulminantă: în China, provincia Liaoning, se descoperise mult aşteptata verigă lipsă dintre reptile şi păsări. Era un mic dinozaur cu pene şi aripi. Fosila prezenta caracteristicile de pasăre (avea oase subţiri şi pene) dar mai avea şi o coadă compactă de dinozaur. După un studiu minuţios şi expuneri la teste radioactive, i s-a dat un nume, Archeo-raptor Liaoningensis, a fost omologată şi a pornit biruitor ca să biruiască lumea. Din nefericire, după numai câteva luni, criticii au dovedit că rămăşiţele aparţineau mai multor fosile distincte care au fost asamblate (intenţionat) într-o singură piesă. De ce? Pentru că paleontologii au interpretat faptele în funcţie de ceea ce aşteptau ei să găsească, pentru care „National Geographic” a trebuit să-şi ceară scuze… Va să zică, în interpretarea rezultatelor experimentale, savantul este predeterminat de „concepţia sa despre viaţă”.

Un alt caz: Australopitecul, mult-speculata verigă de legătură între maimuţă şi om. Identificat printr-o serie de descoperiri8, Australopitecul este acceptat şi azi ca primul hominid cu mers vertical. Împotriva Australopitecului există însă un dosar nerezolvat. Încă din 1974, faimosul anatomist englez, Sir Solly Zuckerman, de la Universitatea din Birmingham, el însuşi evoluţionist, a contestat această ipoteză. După 15 ani de studii şi cercetări făcute cu echipa sa, a ajuns la concluzia că Australopitecul nu mergea deloc vertical; ba încă nu se deosebea cu nimic de maimuţele actuale. În 1990, Lordul Zuckerman scria: „Antropologii darwinişti se amăgesc diagnozând cu ochiul liber ceea ce îşi imaginează că trebuie să fie caractere umanoide la oase şi dinţi…”; şi „Odată ce antropologii sunt decişi să accepte ceea ce ochiul lor a văzut, toate celelalte trebuie să se alinieze la diagnoza lor”. Dr. Charles Oxnard, directorul programelor de doctorat al Şcolii medicale, Universitatea California de Sud, a studiat şi el scheletul postcranian al Australopitecilor şi a demonstrat că aceste fiinţe nici nu umblau vertical şi nici nu erau forme intermediare între maimuţă şi om. Argumentele lui Zuckerman şi Oxnard n-au putut fi contestate până în ziua de azi. Şi totuşi…

Exemplele date sunt tipice nu numai pentru paleontologi. Orice savant „vede” în funcţie de propriul său crez.

Din pricina acestor patru limitări, ştiinţa nu poate fi sursa cunoştinţei „obiective” şi „absolute”. În cazul cel mai fericit, ştiinţa redă conştiincios doar o parte din realitate9, acea parte care se referă la aspecte prezente, în domenii materiale, şi acestea bine delimitate.

Religia – ce este ea.

A venit acum rândul să evaluăm comparativ religia cu pretenţiile ei.

Religia este o ideologie, sau o concepţie de viaţă, care recunoaşte ca fundament: existenţa unei puteri supranaturale şi nevăzute ce controlează natura, destinul lumii şi al omului; şi căreia omul îi datorează ascultare, respect şi închinare. La fel ca şi ştiinţa, religia pretinde să ofere omului cunoaşterea10. Dar e vorba de un alt tip de cunoaştere, diferit de „metoda ştiinţifică”11. În timp ce „metoda ştiinţifică” aşează mintea omului ca arbitru, cunoaşterea religiei aşează ca arbitru divinitatea. Ea este cea care revelează omului adevărul: despre Dumnezeu, despre lume şi despre om.

Divinitatea se afirmă pe sine ca autor al creaţiunii şi al vieţii. În această calitate de autor, divinitatea este exterioară naturii şi deasupra ei. Ca urmare, şi modul în care lucrează divinitatea este altul decât cel natural: este supranatural12. Prin definiţie, Dumnezeu este de aşteptat să facă minuni. Altfel n-ar mai fi divin.

Întrucât religia porneşte cu divinitatea şi lucrarea ei supranaturală, domeniul religiei este miracolul. În creştinism, miracolul nu este un incident excepţional. Dimpotrivă, creştinismul se fundamentează pe miracol: creaţiunea, întruparea lui Hristos, învierea…

Raportul dintre ştiinţă şi religie

La capătul acestei alergări, ne vine uşor să înţelegem raportul dintre religie şi ştiinţă:

Ştiinţa se limitează doar la studiul naturii, cu faptele şi legile ei ştiinţifice. În schimb, supranaturalul este dincolo de metoda empirică şi de înţelegerea ştiinţifică. Pentru ştiinţă, miracolele rămân enigme veşnice, pentru că ele nu se încadrează în termenii cauzelor naturale.

E ca şi cu un ceas, construit ca să funcţioneze după anumite legi. În condiţii de normalitate, ceasul va arăta ora exactă. Dacă ceasul nu mai funcţionează, legile mecanicii îi descoperă ceasornicarului unde e buba. Dar pentru geamul spart, legile ceasului nu pot oferi nici o explicaţie, întrucât aceasta se datorează unei alte cauze, exterioare şi superioare ceasornicului, anume: Gigel care a izbit ceasul de perete.

În acelaşi fel, maşinăria naturii are legi exacte, pe care ştiinţa le poate recunoaşte. Pe baza lor, ştiinţa poate prezice cursul normal al evenimentelor. Dar când natura nu se manifestă conform cu normalitatea, ştiinţei îi lipsesc explicaţiile, întrucât are de a face cu alte cauze decât cele intrinseci, proprii maşinăriei naturii.

Pentru o înţelegere corectă, reţine că:

1- Legile ştiinţifice sunt doar explicaţii descriptive ale modului în care de obicei se comportă natura. Ele însă nu constrâng natura să se comporte doar într-un singur fel.

2- Între faptul ştiinţific şi miracol nu există în fond nici un antagonism. A spune că, în cazul unui miracol, legile ştiinţifice au fost „încălcate”, este greşit. Faptul că sistemele juridice moderne autorizează pe preşedinte ţării să graţieze un condamnat, nu anulează în nici un fel autoritatea şi exerciţiul legii juridice.

Miracolul nu ameninţă ştiinţa, dacă ea se mulţumeşte să fie ceea ce i-a fost dat să fie: doar una din căile cunoaşterii adevărului. Ştiinţa va fi deranjată de miracol doar atunci când va crede despre sine că ea e singura „născătoare de adevăr”.

3- Între ştiinţă şi religie nu poate exista nici concurenţă, şi nici interferenţă – la fel cum nu poate exista concurenţă între Rapidul de Constanţa şi Tramvaiul 2 care circulă dincolo de zidul gării. Au trasee şi destinaţii diferite. Tot aşa, ştiinţa se ocupă de sfera naturală, iar religia de cea supranaturală. Ştiinţa se ocupă de creaţiune, iar religia de Creator.

Natura şi Scriptura sunt amândouă revelaţii ale lui Dumnezeu. De aceea nu pot să se contrazică.

La data când ştiinţa părea să copleşească ireversibil creştinismul, fizicianul şi filosoful Pierre Duhem (1861-1916) scria: „Pretenţiile ştiinţei sunt în mod inerent limitate, aşa încât lasă loc altor adevăruri de natură metafizică şi religioasă care, prin natura lor, sunt mai cuprinzătoare”.

Întrucât ştiinţa nu se referă la întreaga realitate în care trăim, ci doar la un anumit aspect al ei, şi întrucât că experienţa noastră religioasă e tot atât de reală şi de fundamentală ca şi cea ştiinţifică, recunoaşterea celor două deopotrivă nu poate aduce nici o daună cunoaşterii omului.

Acesta este şi motivul pentru care, în 1981, Academia Naţională de Ştiinţe din SUA, cel mai autorizat for pentru probleme ştiinţifice, a publicat un Regulament, în care se afirmă: „Religia şi ştiinţa sunt domenii separate şi reciproc exclusive ale gândirii umane. Prezentarea lor în acelaşi context conduce la neînţelegeri în ambele domenii.”13

În fond, sunt prietene…

Ciudată afirmaţie, mai cu seamă ştiind că, de-a lungul vremii, fiecare a dorit să fie călăul celeilalte. Istoria mărturiseşte însă că ştiinţa n-ar fi apărut în veci dacă n-ar fi existat mai întâi religia. Iată ce ne spune filosofia ştiinţei:

Ştiinţa nu poate exista şi opera decât pe baza unor presupuneri (mai dinainte acceptate) privind lumea naturală. Anume, că lumea trebuie să fie:

a.- Raţională – altfel raţiunea noastră n-ar putea fi un instrument de încredere în descoperirea lumii;

b.- Inteligibilă – altfel mintea noastră n-ar putea-o sesiza;

c.- Ordonată – altfel informaţia din natură n-ar putea fi sistematizată, făcând ştiinţa imposibilă; şi

d.- Uniformă – guvernată de legi consecvente, fără de care n-ar putea avea loc experimentul ştiinţific repetabil şi măsurabil.

Aceste 4 presupuneri nu puteau fi imaginate decât de mintea unui om religios care crede într-o Inteligenţă creatoare. Întemeietorii ştiinţei moderne au fost toţi creştini14. Ei au pornit de la un crez, de la concepţia unui Creator inteligent şi iubitor. În consecinţă, ei au presupus că lumea naturală trebuie să poarte amprenta atributelor Sale. Astfel că, dacă El era raţional, inteligibil, ordonat, legiuitor…, atunci şi natura trebuia să se asemene Lui.

Reţine: nici una din cele patru supoziţii de mai sus nu poate fi probată. Acestea trebuie mai întâi crezute, pentru ca să poată apărea ştiinţa.

Albert Einstein exprima acelaşi adevăr:

„Religia este impulsul cel mai nobil pentru cercetarea ştiinţifică. Cel ce nu l-a cunoscut mi se pare mort sau cel puţin orb. Recunoaşterea existenţei a ceea ce este de nepătruns pentru noi; recunoaşterea manifestării Raţiunii mai înalte, faţă de care mintea noastră e cu totul primitivă, acesta este adevăratul sentiment religios… Religia constă într-o admiraţie umilă a Spiritului infinit superior, ce se revelează pe Sine în puţinul pe care-l putem cunoaşte din realitate, folosindu-ne de raţiunea noastră slabă şi trecătoare… Convingerea aceasta stă la baza oricărei lucrări ştiinţifice superioare.

Cunoaşterea obiectivă ne oferă instrumente puternice pentru realizarea unor scopuri. Dar scopul ultim al existenţei, şi dorinţa de a-l atinge, trebuie să vină din altă sursă.”

Şi totuşi: război !?

Da, dar un război nedrept, indiferent care din cele două l-ar provoca. În spatele conflictului fals dintre ştiinţă şi religie stă o neînţelegere: faptul că ambele abordează aceeaşi realitate, dar din două unghiuri diferite, din perspectiva a două moduri de gândire diferite. “Cea mai mare bătălie între creştinism şi ştiinţa modernă”, spunea Cornelius Van Til, „nu se dă în jurul numărului mare de fapte, ci în jurul principiilor care controlează felul în care lucrează ştiinţa, a principiilor care interpretează faptele. Bătălia se duce în domeniul filosofiei ştiinţei !”

Şi, ca şi când n-ar fi de ajuns răul acestei confuzii, deasupra ei se opinteşte încă un război străvechi, de data aceasta unul autentic. Motivul celui de-al doilea război însă nu e neînţelegerea, ci orgoliu şi intenţii oculte. Din totdeauna a existat o pornire împotriva divinităţii. Ideea liberării spiritului uman de controlul Cuiva superior a alimentat o revoltă care-şi are obârşia înainte de a se naşte ştiinţa. Iar când ştiinţa şi-a făcut intrarea în lume, spiritele libere au şi întronat-o ca substitut pentru Dumnezeu15.

Generaţiile de elevi şi studenţi au fost îndoctrinate cu presupunerea că nu există cauze supranaturale; şi că doar cauzele naturale sunt singurele cauze. Dimensiunea supra-naturalului este ridiculizată. Religia este ostracizată. Dar, pentru că funcţiile religioase nu pot fi eradicate, în mod inevitabil ştiinţa îi ia locul. Teoria ştiinţifică devine sinonimul pentru „adevăr” (de adevăr care se ocupa filosofia şi ştiinţa!). Omul de rând se închină docil în faţa a tot ce se spune în numele Ştiinţei. În locul credinţei în divinitate, se instaurează Religia ştiinţei, Religia naturii, Religia istoriei, Religia omului… În felul acesta, parvenită ca autoritate absolută şi exclusivistă, ştiinţa face loc „scientismului” – încredere nelimitată în metodele ştiinţelor naturale, care ajung să fie aplicate în toate domeniile de investigare, chiar şi în ştiinţele pozitive16.

Timoraţi de tirania scientismului, unii savanţi credincioşi au încercat o serie de compromisuri, altoind „creaţionist-teistă”17 cu teoria evoluţionistă. Aşa s-au născut o serie de teorii–caricatură precum: „creaţionismul progresiv”; „creaţionismul naturalist”; „evoluţionismul teist”; „evoluţionismul deist”… Ba încă şi Sfântul părinte Ioan Paul II, în Enciclica din 23 octombrie 1996, declara că „noile cunoştinţe ne conduc să recunoaştem că teoria evoluţionistă e mai mult decât o ipoteză…”. Cu alte cuvinte, papa sanctifica evoluţionismul drept „fapt”, prin care raportul Genezei rămânea doar o „fabulă”.

Dar acest din urmă război nu se stinge prin hibridizarea Scripturii. Se cere să ieşi din imobilismul spectacular şi credul şi să cercetezi atent protezele scientismului. Dacă eşti dispus la aceasta, capitolul următor îţi oferă un stimulent generos.

Comments

comments