O descoperire a ruşilor a fost ignorată de americani

Ultima misiune sovietică pe Lună, Luna-24, a adus pe Pământ roci ce conţineau apă, colectate de pe suprafaţa satelitului natural al Terrei. În ciuda importanţei majore pe care o avea descoperirea, Occidentul a ignorat-o.

Mult timp, probabilitatea de a găsi apă pe Lună i-a încântat pe oamenii de ştiinţă şi pe iubitorii genului ştiinţifico-fantastic. Dacă vreodată ne-am gândi să menţinem o prezenţă umană pe Lună, dovezile care atestă existenţa apei ar fi un element important în decizie.

În ultimii ani această dovadă a devenit din ce în ce mai clară, din moment ce mai multe surse sugerează că pe Lună există apă. Mai întâi, în 1994, în urma misiunii americane Clementine, care a folosit undele radio pentru a căuta apa, s-a concluzionat că există posibilitatea ca apa să se adăpostească, sub formă de gheaţă, undeva sub învelişul superior al satelitului.
Apoi, alte dovezi au venit în urma misiunii Lunar Prospector, care a găsit indicii ale prezenţei apei apei prin măsurarea cantităţii de neutroni emişi de suprafaţa satelitului.
Ulterior, misiunea Galileo a constatat, în drumul său spre Jupiter, că există dovezi care atestă existenţa apei.
Ceva mai recent, în 2009, nava spaţială indiană Chandrayaan-I a folosit o cameră cu infraroşu pentru observa urmele de apă din rocile selenare.

Ciudat este că, deşi în urma misiunii Apollo au fost aduse aproape 300 de kilograme de roci selenare, NASA nu a semnalat existenţa apei în conţinutul acestora. Acum, Arlin Crott, de la Universitatea Columbia din New York, subliniază faptul că oamenii de ştiinţă de la NASA au considerat că probele perlevate de Apollo au fost contaminate, după ce au ajuns pe Pământ. Se pare că recipientele în care au fost transportate rocile nu au fost închise ermetic din cauza prafului selenar care a înfundat sigiliile. Aşa se face că, dacă s-a găsit apă în roci, oamenii de ştiinţă au considerat-o ca provenind de pe Pământ, în urma transportului.

Mai mult, în urma misiunii Apollo, americanii au concluzionat că urmele, asemănătoare cu albiile unor râuri, de pe Lună, ar fi fost create mai curând de lavă, decât de apă. Prin urmare, Luna a fost considerată un mediu arid prin excelenţă.

Cu toate acestea, ruşii aveau altă părere. Crott a descoperit dovezi care atestă că, în anii ”70, sovieticii au demonstrat că rocile de pe Luna conţineau apă.

Una din cele mai puţin cunoscute misiuni sovietice este Luna-24, care a ajuns pe suprafaţa Lunii în august 1976, unde a săpat 2 metri în solul selenar şi a extras 300 de grame de rocă. La întoarcere, o echipă de oameni de ştiinţă ruşi a analizat eşantionul şi a identificat semne clare de apă în roci. Ei au raportat că apa reprezenta 0,1% din masa probei.

Deşi rezultatele acestei cercetări au fost publicate în 1987, fiind traduse şi în limba engleză, Crotts spune că nimeni nu îşi mai aminteşte de ea.

Până acum, mai mulţi oameni de ştiinţă, printre care şi chimistul Harold Urey, câştigător al premiului Nobel, au prezis existenţa apei sub formă solidă în craterele de la polii selenari, suprafeţe aflate în permanentă umbră.

Crott detaliază în cele trei lucrări ale sale şi alte încercări de a găsi apa pe Lună, printre care şi cea a NASA, în care o rachetă este trimisă spre unul dintre polii umbriţi pentru a se vedea ce anume conţine norul creat în urma impactului. Rezultatele au arătat că norul conţinea apă şi alte substanţe, precum monoxid de carbon, în cantitate la fel de mare ca şi apa.

Azi, NASA a revenit asupra declaraţiilor şi a admis că Luna are apă, dar dacă americanii i-ar fi ascultat pe ruşi, această constatare s-ar fi putut face cu decenii în urmă.

Comments

comments