Maya, vestigiile mormintelor scufundate

Lumea subterană a cenotelor, sursă a vieţii pentru maiaşii din Peninsula Yucatán, s-a format acum circa 65 de milioane de ani, în urma impactului cu un meteorit. Schelete recent descoperite aici dovedesc existenţa unor ritualuri funerare şi sacrificii umane.

Misiunea în subteran o dată îndeplinită, Arturo González urcă prin puţul strîmt legănîndu-se într-un scaun de metal, cu neoprenul picurînd. González, un arheolog-scafandru mexican, tocmai s-a scufundat într-o dolină, la 20 m, pe fundul unui vechi puţ pietruit din jungla ţepoasă a Yucatánului. În mîini ţine un cilindru etanş de plastic.

O dată ajuns la suprafaţă, înconjurat de braţele puternice şi de figurile curioase ale membrilor echipei, González o caută din priviri pe Carmen Rojas, o tînără arheologă, codirectorul proiectului de cercetare, şi-i pasează cilindrul. „Vezi să nu-l scapi“ – îi spune González, un bărbat de 37 de ani cu o figură de băieţel, o inimă mare şi o expresie mereu curioasă întipărită pe faţă. Carmen duce tubul în „laboratorul de conservare“, un şopron fără pereţi, în care antropologul Alejandro Terrazas o aşteaptă cu nerăbdare.

Cei doi scot capacul şi privesc în interior. Terrazas apucă cu grijă craniul. Zîmbeşte. Acesta are o vechime de multe sute de ani şi este de culoarea stejarului; cu toate acestea, el îşi poate imagina cum arăta  tînărul maiaş, modul în care stăteau carnea şi pielea pe faţa lui şi felul în care ochii săi negri l-ar fi privit, dacă nu cumva chiar i-ar fi zîmbit…

Bărbatul, de circa 25 de ani, avea fruntea puternic teşită, începînd de la orbite, modelată în felul acesta în copilărie, cînd oasele craniului erau încă moi, de nişte plăci de lemn fixate în jurul capului. O chestiune de modă. A avut un sfîrşit violent: cineva i-a ciopîrţit pe îndelete capul, iar apoi i l-a retezat.
Terrazas priveşte cu foarte mare atenţie urmele tăieturilor. „Arată ca o descărnare“ – spune el, referindu-se la procesul de îndepărtare a muşchilor începînd din creştetul capului şi continuînd în jos, de-a lungul feţei.

Posibil să fi fost un sacrificiu uman. Era primul craniu cu urme de descărnare găsit în apele dulci din circa 20 de puţuri, sau cenote, explorate în ultimii doi ani de echipa Departamentului de Antropologie Subacvatică al Institutului Naţional Mexican de Arheologie şi Istorie (INAH). Terrazas, tot un bărbat tînăr, cu o barbă neagră, subţire, şi cu ochii blînzi, nu pare deloc oripilat. Aşază cu grijă craniul la loc în căptuşeala sa de bumbac ud din cilindru – cu gestul unei sore de caritate.

„Pentru vechii maiaşi, corpul nu reprezenta decît un vehicul pe drumul spre viaţa de apoi – spune el. Cînd un preot maya aducea o jertfă, oficia într-un univers aparte, contribuind la continuitatea acelui univers. Binele şi răul nu au relevanţă aici. Nu vreau să judec, vreau doar să înţeleg.“

Echipa de la INAH a fost adusă pentru prima dată la acest sit de Wes Skiles, un fotograf şi explorator bărbos şi lat în spate, din Florida, cu nişte ochi încercănaţi, în care se ghicesc adesea licăriri de bravadă şi de vulnerabilitate. Skiles conduce o echipă de documentare care s-a alăturat cercetătorilor de la INAH, într-o expediţie de trei săptămîni.
Expediţia, parte a unui proiect de 6 ani aflat în derulare, urmăreşte inventarierea tuturor cenotelor de interes ştiinţific şi cultural. Ea a pornit sub impulsul unei primejdii acute.În ultimii ani, cenotele şi peşterile scufundate care brăzdează poroasa Peninsulă Yucatán, atît în statul Yucatán, cît şi în Quintana Roo, au fost vizitate, explorate şi uneori jefuite de un număr tot mai mare de scafandri sportivi. De-a lungul coastei cunoscute sub denumirea de „Riviera Maiaşă“, cam 10.000 de scafandri pătrund în cenote în fiecare an. Arheologii de la INAH au fost bucuroşi să poată lucra cu scafandrii sportivi pentru a inventaria cît mai multe cenote, înainte ca vestigiile din ele să fie definitiv compromise.

„Ori de cîte ori un scafandru sportiv mişcă ceva din loc, pierdem o piesă din puzzle“ – spune Pilar Luna, directoare a secţiei de arheologie subacvatică la INAH, cea care a înfiinţat această disciplină în Mexic, în urmă cu 30 de ani. Însă doar în ultimii cinci ani arheologii au dobîndit cunoştinţele necesare pentru a putea face o cartare sistematică a cenotelor. „În cele din urmă, am reuşit să ne băgăm şi-n apă“ – spune ea.

Cu tabăra stabilită între ruinele unei plantaţii dintr-o pădure ţepoasă, echipa INAH speră să poată afla mai multe despre vechii maiaşi, care considerau cenotele porţi sfinte spre lumea de apoi. Fosilele şi geologia cenotelor oferă indicaţii asupra preistoriei şi istoriei premaiaşe din peninsulă. Echipa a găsit deja dovezi: cenuşa unui foc, datată prin metoda radiocarbonului la 10.200 de ani, indică şi cel mai vechi sit de locuire umană din peninsulă. Această echipă multidisciplinară speră să poată folosi descoperirile sale pentru a realiza articole ştiinţifice, o carte şi o expoziţie itinerantă. Ea şi-a propus, de asemenea, să doteze mai bine comunităţile locale pentru a proteja siturile.

Civilizaţia maya a înflorit în jurul anului 600 î.Hr. Cam pe la anul 1 stăpînea un vast teritoriu, care cuprindea America Centrală şi Mexicul de azi. S-a stins prin anul 900 d.Hr., cînd multe dintre oraşele-stat s-au prăbuşit ca urmare a schimbărilor politice. Maiaşii au creat o arhitectură şi o artă sofisticate şi au dobîndit cunoştinţe de matematică şi astronomie care rivalizează cu cele ale culturii arabe sau indiene.
Mulţi maiaşi încă mai trăiesc în nordul Peninsulei Yucatán, un teritoriu arid şi ţepos, o placă de calcare acoperite de tufişuri tropicale. Nu există rîuri, nu există scurgere de suprafaţă. Ploaia se pierde rapid în cenote şi curge nevăzut spre mare, printr-un labirint subteran.

Pentru a-şi asigura ploaia şi lumina solară şi pentru a menţine în echilibru sensibila balanţă a naturii, preoţii maya apelau la Chac, zeul vieţii şi al ploii, cel care trăia în adîncurile cenotelor. (Cuvîntul vine din maiaşul dzonot, care înseamnă abis.) Cînd erau ameninţaţi de secetă, război sau de alte pericole, maiaşii recurgeau la ritualuri complicate. Îşi perforau limbile şi lobii urechilor cu spini, lăsînd sîngele să se scurgă peste pergamentul care era ars ca ofrandă. În unele cazuri, un preot străpungea pieptul unei victime cu un cuţit de piatră, smulgîndu-i inima.

„Cele mai multe fracturi ale coastelor cauzate de accidente se produc din afară spre înăuntru – spune Terrazas examinînd un schelet –, însă smulgerea inimii din piept provoacă o fractură dinspre înăuntru în afară.“
Asemenea fracturi ale coastelor puteau fi descoperiri importante pentru echipa de arheologi, indicîndu-le cu certitudine o victimă a unui sacrificiu. Deocamdată însă nu a fost găsită nici una; cu excepţia craniului purtînd urme de descărnare – un alt gen de sacrificiu.

„La început credeam că asemenea tipuri de sacrificii pot fi întîlnite numai în cenotele din oraşele-stat – spune Terrazas –, însă se pare că m-am înşelat“. Zîmbeşte puţin ironic: „Mă bucur că m-am înşelat!“

Sursa:natgeo.ro

Comments

comments