Imperiului Persan Cultura si civilizatia

Imperiului Persan Cuprins între fluviile Tigru şi Indus, Marea Caspică, Golful Persic şi Oceanul Indian, podişul iranian se întinde pe o suprafaţă de trei milioane de kilometri pătraţi. Pe acest teritoriu s-au încrucişat – încă de acum patru mii de ani – numeroase drumuri comerciale care legau Orientul Apropiat, pe de o parte cu India şi China, pe de altă parte cu ţările din bazinul răsăritean al Mediteranei.

În acest spaţiu s-au născut, s-au dezvoltat, s-au înfruntat regate, imperii şi civilizaţii diverse. Istoria Persiei a fost strâns legată – în antichitate şi în perioada de început a Evului Mediu – cu istoria Asiriei şi Babilonului, a Egiptului, Greciei şi Romei, a Bizanţului şi Islamului.

Primele aşezări omeneşti sunt atestate arheologic pe podişul iranian chiar din mileniul al V-lea î.e.n. Spre sfârşitul mileniului al IV-lea î.e.n. s-au înregistrat aici mişcări masive de populaţii nomade (bine cunoscute în istoria antică a Orientului Apropiat: elamiţi, gutti, kasiţi etc.) care, coborând din regiunile muntoase, îşi îndreptau turmele spre bogatele câmpii mesopotamiene. Aceste triburi indo-europene au dat vastei regiuni în care începeau să migreze numele Aryanam, „ţara arienilor” – ceea ce înseamnă „a nobililor”; de unde, denumirea ţării de Eran sau Iran, denumirea care (sub dominaţiile succesive: arabă, mongolă şi turcă) a fost schimbată în Persia.

Organizarea militară şi administrativă
Principalii stâlpi ai prestigiului şi forţei Imperiului persan au fost armata şi administraţia. Tocmai acestea şi sunt domeniile – alături de cel al religiei – în care persanii şi-au adus contribuţia lor originală în istoria civilizaţiei şi culturii.

Regii mezilor au folosit experienţa şi organizarea militară a asirienilor, creând detaşamente speciale de lănceri, de arcaşi şi de călăreţi. Cirus I n-avea o armată naţională, ci o armată de mercenari, recrutată din rândurile popoarelor supuse, armată ale cărei detaşamente erau conduse de ofiţeri din ţările respectivilor soldaţi. Regii persani îşi aveau o gardă personală formată din 4 000 de pedestraşi şi călăreţi, toţi din rândurile nobilimii. Singurul corp de armată permanent îl formau 10 000 de călăreţi de elită, care purtau numele de „nemuritori” (în sensul că numărul lor trebuia să rămână fix, acelaşi).

Forţa armatei persane consta în cavalerie. Călăreţii – recrutaţi din rândurile nobilimii – erau înarmaţi cu o sabie dreaptă, buzdugan, secure şi un fel de lasso. Urmau arcaşii, călăreţi care trăgeau din fuga calului, – o tactică a cărei mare eficienţă s-a dovedit în luptele contra detaşamentelor compacte ale legiunilor romane. Urmau trupele arcaşilor care luptau din turnurile de lemn instalate pe spinarea elefanţilor. Masa mare de pedestraşi – ţărani prost înarmaţi – nu conta prea mult. Detaşamentele de cavalerie grea – constituite din nobili de frunte – erau echipate într-un fel care le asigura o extraordinară forţă de şoc. De pe tronul său, înconjurat de steaguri şi protejat în mijlocul corpului de cavalerie grea, regele în persoană conducea operaţiile militare.

Persanii practicau tactica replierii, retrăgându-se în faţa inamicului după ce ardeau totul în urma lor, sau după ce provocau inundaţii. Înainte de începerea unei bătălii avea loc ceremonia purificării rituale şi a invocării cerului. Pentru a se cunoaşte exact pierderile suferite, fiecare soldat depunea la începutul luptei o săgeată într-un coş; la sfârşitul luptei fiecare îşi lua înapoi săgeata; numărul săgeţilor rămase indica numărul celor ucişi.
Dacă în materie de ştiinţă militară persanii nu erau întru nimic inferiori romanilor, acelaşi lucru se poate spune şi în ce priveşte organizarea administrativă a ţării.

Comments

comments